București, orașul contrastelor

Alături de „Țara Moților” (1939), acesta pare să fi fost, în anii 1930, documentarul românesc cu cea mai largă distribuție în afara țării. Coprodus de Oficiul Național al Turismului și de firma germană Tobis-Klangfilm, „București, orașul contrastelor” prezintă un oraș cochet și civilizat, marcat de modernism și de modernitate. Menținându-se în zona centrală a capitalei, realizatorii imortalizează clădiri avangardiste, parcul Cișmigiu, un ștrand populat de tineri cosmopoliți, Calea Victoriei ticsită de doamne mondene și de domni eleganți și tot felul de locații ce par occidentale. E adevărat că, pentru a puncta acele contraste din titlu, sunt intercalați, din când în când, printre toate aceste vederi urbane, un grup de țărani veniți să își vândă fructele și legumele proaspete pe trotuare. Sunt îmbrăcați frumos, de sărbătoare, iar strugurii și merele stau să cadă din coșurile lor pline ochi. Cu alte cuvinte, prezența lor în peisaj e la fel de idilică precum orașul însuși, nimic din tumultul politic și social al epocii nefiind menționat, măcar în treacăt. Cartierele necentrale sunt, de asemenea, omise cu totul, deși adevăratele contraste ar fi rezultat cu adevărat dacă ar fi fost puse în opoziție cu luxul și curățenia din centru. Însă nu trebuie să ne fie cu mirare, deoarece filmul a fost produs în scop turistic, de promovare a unei anumite imagini - moderne, occidentale - a Bucureștiului și, in extenso, a întregii Românii. Iar privit din această perspectivă, „București, orașul contrastelor” e o bijuterie ce prezintă - chiar dacă eronat, prin omisiune - o lume de basm, lipsită de alte preocupări și probleme în afara promenadelor și a etalării costumelor de baie la modă. Ce frumos ar fi fost să fie adevărată!