Puțini își mai amintesc azi că faimosul Sergiu Nicolaescu și-a început cariera regizorală realizând documentare și, mai ales, unele cu reale valențe experimentale, precum „Memoria trandafirului”.
Utilizând sistemul de filmare Zeitraffer, deja familiar acestuia din documentarul anterior, multipremiatul „Primăvară obișnuită”, prin care creează iluzia comprimării timpului în redarea traiectoriei vieții unor flori - de la naștere și până la moarte -, acest film eseu propune o alegorie anti-fascistă și anti-război.
În prima parte, flori multicolore din tot felul de specii răsar și se deschid în cateva clipe și sub ochii noștri, scăldate de vocea Dalidei interpretând hit-ul „Que sont devenues les fleurs”. Apoi, menținând starea de beatitudine inițială, se trece la un capitol în care câteva fragmente din „Lacul lebedelor” sunt întrerupte brusc de sunete de armă și de vocea lui Hitler, ținând un discurs în limba germană. Din acest moment, florile încep nu doar să se ofilească, ci și să fie împușcate (uneori la propriu), sau să fie încarcerate în spatele sârmelor ghimpate. Desigur, finalul e unul fericit, după încheierea Războiului florile reușind - literalmente - să iasă din adâncuri și, orientate spre lumina soarelui, să renască.
În interviurile din epocă, Nicolaescu își exprimă fascinația pentru formele animale sau umane sugerate de contorsiunile plantelor, asociații ce par ajutate pe alocuri de schițarea unor ochi sau a unor guri ale acestora. Trimiterile politice, precum și legăturile filosofice trasate de „Memoria trandafirului” cu evoluția umanității în deceniile anterioare realizării sale sunt, de asemenea, cât se poate de evidente în acest potpuriu vizual și sonor.