O simfonie a orașului ce surprinde viața acestuia pe timpul nopții în încercarea vădită de a-i încuraja pe oamenii muncii să își dea silința pentru construcția noului stat industrializat comunist, „Orașul nu doarme niciodată” funcționează ca o replică urbană la „Rapsodia rustică”, realizat câțiva ani mai devreme de Jean Mihail. E plin de avânt și de încredere în viitor, vitalitatea montajului și dinamismul aproape constant al fiecărui cadru conferind o energie molipsitoare scenelor de viață reprezentate.
Varietatea lor e, de asemenea, cât se poate de sugestivă pentru încercarea cineastului de a realiza un film stilizat în maniera faimosului „Omul cu aparatul de filmat” (URSS 1929, Dziga Vertov), la care pare că face o serie de trimiteri directe pe parcurs. În puțin peste 20 de minute avem acces la tot felul de lumi active până târziu în noapte: vedem telegrafiste, tehnicieni, mecanici, conductori de trenuri, muncitori în fabrici, intelectuali scriind solitari la lumina lămpii, tipografi pregătind apariția noului număr al „Scânteii”, artiști de operă și spectatori captivați, chirurgi care acompaniază nașterea mamelor fericite și chiar, la un moment dat, asistăm la frânturi ale unei filmări și o însoțim pe monteuză la masa ei de montaj.
Din toate punctele de vedere, documentarul acesta e unul dintre cele mai elaborate ale cinematografiei românești de până la acel moment. Fiecare mișcare a camerei de filmat, fiecare trecere de la un cadru la altul, fiecare variațiune a muzicii care acompaniază constant imaginile sunt marcate de o gândire cinematografică matură și de un spirit ludic ce denotă o detașare în abordarea subiectului. Pe scurt, „Orașul nu doarme niciodată” pare să fie încununarea eforturilor de până la acel moment ale lui Jean Mihail pe terenul simfoniilor documentare, o delectare pentru cinefili chiar și în zilele noastre.
