Primul mare succes al cinematografiei române, obținând un premiu la Festivalul de Film de la Veneția, în toamna anului 1939, „Țara Moților” pare, la prima vedere, un documentar etnografic bucolic și plin de avânt naționalist - explicabil parțial prin momentul istoric în care a fost realizat. Văzut azi, e impresionant prin frumusețea cadrelor - surprinse de Paul Călinescu și de Amédée Morrin - și prin precizia și delicatețea muzicii compuse de Paul Constantinescu. Locurile prezentate, printre care se numără și celebra Roșia Montană, au o aură atemporală, acesta fiind unul din scopurile autorilor: să ne convingă că moții au trăit aici dintotdeauna și că și-au păstrat nealterate obiceiurile și tradițiile. Și, deci, că sunt reprezentanții unui soi de arianism local, închiderea lor culturală creând contextul unei nealterări a rasei pure, neaoșe, românești.
Un mare accent e pus pe revelarea felului în care, în moduri ingenioase, chiar dacă primitive, au știut să exploateze minereurile prețioase ale munților, sau au înțeles să petreacă zilele de sărbătoare și să își îngroape morții. Ca de obicei, Paul Călinescu integrează momente de pur modernism în structuri ce par convenționale, dintr-un discurs uniform și dintr-o prezentare mai curând distanțată, în cadre largi și picturale, trecând în unele scene la un ritm alert și la abstractizare vizuală. Mai ales lunga secvență a decantării aurului printr-un mecanism complicat, dar bine pus la punct, de localnici, amintește de experimentele futuriste și de cele constructiviste ale cineaștilor sovietici din anii '20 și sugerează - gest aproape subversiv - o afinitate a mijloacelor țărănești cu cele industriale, urbane, aparținând modernității.
