Destul de mulți dintre cineaștii importanți activi în comunism au realizat, la un moment dat sau altul al carierei, filme documentare. Mulți au debutat în astfel de ipostaze, alții au fost preocupați, în paralel, atât de ficțiune, cât și de non-ficțiune. Dar ce au toți aceștia în comun e că, de cele mai multe ori, critica de film contemporană și chiar, în mod surprinzător, istoria filmului național le menționează doar în treacăt opera documentară, de parcă ar fi periferică celei de ficțiune. Prea puține filme non-ficționale de-ale acestor artiști au fost digitalizate și lansate pe diverse suporturi accesibile publicului larg, așa că, și să fi dorit cercetătorii, criticii și cinefilii să le probeze importanța în cadrul filmografiei regizorilor respectivi, ar fi fost extrem de complicat.

Programul al șaselea al Cineclubului e dedicat câtorva cineaști deveniți celebri pentru filmele lor de ficțiune. În primul rând, Mircea Săucan e protagonistul episodului de față, opera sa documentară fiind una dintre cele mai consistente și mai admirabile, existând, în unele cazuri, legături profunde cu filmele sale de ficțiune. „Alerta (1967)”, de pildă, despre care s-a scris mai mult decât despre alte filme non-ficționale de-ale cineastului, e, din multe puncte de vedere, o continuare a preocupărilor din „Țărmul n-are sfârșit” (1962) sau din „Meandre” (1966), atât din punct de vedere tematic, cât și stilistic. De fapt, se află la granița dintre documentar și ficțiune, pornind de la pretextul unui film de protecția muncii privind acordarea primului ajutor la locul de muncă, dar sfârșind prin a fi – precum întreaga operă ficțională a lui Săucan – o deconstrucție modernistă a mecanismelor narative și stilistice de factură clasică. Spre deosebire de celelalte titluri menționate, însă, „Alerta” are o aparență și mai experimentală, poate datorată minimalismului structurii narative și cvasi-absenței dialogurilor. De asemenea, faptul că subiectul îi fusese impus de comanditari și că sfera uzuală de desfășurare a documentarelor de protecția muncii era extrem de limitată, mecanismele subversive la care apelează realizatorul sunt mai pronunțate, mai vizibile și cântăresc mai mult, de unele singure, în construcția audio-vizuală a filmului. Același lucru e valabil și pentru celălalt documentar de protecția muncii regizat de Mircea Săucan și cuprins în programul dedicat lui, „Dosare deschise” (1975), doar că mult mai condensat, datorită duratei foarte a acestuia (are sub zece minute).

Cele două documentare propuse ca bonusuri programului aparțin unor cineaști – Radu Gabrea, Tudor Eliad și Sergiu Nicolaescu – ale căror cariere pe terenul non-ficțiunii au fost mai sporadice și mult mai scurte decât a lui Săucan. „Argintul viu” (1969), co-regizat de primii doi, e tot un film de protecția muncii, dar debordând de imaginație și de idei specifice, mai curând, tradiției cinemaului de ficțiune. Iar „Memoria trandafirului” (1963) face parte dintr-o serie de documentare realizate de Nicolaescu în primii ani de activitate, înainte de a deveni cel mai popular regizor de ficțiune al țării.

Ce au în comun toate filmele programului e că pot fi considerate, din multe puncte de vedere, în egală măsură documentare și experimentale, fapt care poate părea surprinzător, la o primă vedere. Mai ales în cazul filmelor de protecția muncii există o lungă tradiție a snobării, a minimizării importanței lor, prin prisma prejudecății de natură tematică, considerată, în acest caz – pe scară largă, mai ales aplicând filtre auteuriste – prea impersonală și de un interes circumstanțial și imediat. Or, în realitate, devine tot mai clar pe măsură ce parcurgi tot mai multe filmografii complete ale unor artiști care au realizat astfel de documentare că, din contră, tocmai restricțiile inerente genului pot conduce, uneori, la rezultate dintre cele mai spectaculoase și mai valoroase, cel puțin la nivel stilistic.

Ne-ar onora și bucura să vizionați întregul program într-o singură sesiune de vizionare – ca într-o sală de cinema -, căci propune o succesiune atent gândită a filmelor, pentru a potența calitatea și specificul lor. Aveți, însă, și opțiunea de a viziona fiecare film individual, în paginile special dedicate lor, unde veți găsi și alte informații despre ele.