Slavomir Popovici a fost unul dintre cei mai prolifici documentariști din România anilor ’60 – ’80. În acest interval, a realizat zeci de scurtmetraje, unele dintre ele apreciate în cel mai înalt grad de criticii acelor vremuri și aplaudate de colegii de breaslă. A fost, de asemenea, unul dintre gânditorii cinefili cei mai intenși ai generației sale, reflecțiile despre specificul filmului documentar ale acestuia numărându-se printre scrierile despre cinema consistente și încă relevante publicate în perioada respectivă.

A murit tânăr, când abia trecuse de puțin timp de vârsta de 50 de ani, iar multe dintre documentarele mai curajoase formal semnate de el au întâmpinat diverse tipuri de probleme, suferind modificări nedorite de autorul lor, situație care, cel mai probabil, l-a determinat să se refugieze în realizarea unor filme mai puțin ideologizate decât primele din cariera sa de la „Sahia”. Printre numeroasele genuri de documentar abordate de Popovici, cel etnografic pare să-i fi fost în mod deosebit drag. De asemenea, e unul dintre cineaștii ce par că s-au apropiat cu interes și cu seriozitate de un gen – filmul de protecția muncii – pe cât de frecvent întâlnit în producția vremii, pe atât de puțin valorizat de comunitatea artistică locală.

Indiferent, însă, de temele și de tipurile de documentare abordate la un anumit moment sau altul al carierei sale, Slavomir Popovici a fost interesat de forme și de structuri narative experimentale, repetându-se rareori, din aceste puncte de vedere, de la un film la altul. De asemenea, o dată cu trecerea timpului documentarele lui sunt tot mai marcate de un soi de spiritualizare, fiind impregnate în moduri complexe – uneori explicit, cel mai adesea, implicit – de credința într-o energie care transcede materialitatea realității.

Programul pe care i-l dedicăm surprinde diversitatea formelor cinematografice dragi realizatorului, precum și evoluția stilului și preocupărilor sale de la unul dintre primele documentare – „Uzina” (1963) – și până la ultimul său film, „Nuntă pe Valea Carașovei” (1983). Cuprinde șapte filme foarte diferite, doar două fiind larg accesibile anterior, grație proiectului „Sahia Vintage”, coordonat de Adina Brădeanu. Patru dintre ele – „Dincolo de poartă e șoseaua” (1974), „Geneze” (1974), „Spații periculoase II” (1980) și „Nuntă pe Valea Carașovei” (1983) – au fost digitalizate special cu această ocazie, fiind până în prezent dificil de vizionat.

Ne-ar onora și bucura să vizionați întregul program într-o singură sesiune de vizionare – ca într-o sală de cinema -, căci propune o succesiune atent gândită a filmelor, pentru a potența calitatea și specificul lor. Aveți, însă, și opțiunea de a viziona fiecare film individual, în paginile special dedicate lor, unde veți găsi și alte informații despre ele.